Poetul Mircea Ivanescu a lasat Bucurestiul pentru a se implini literar la Sibiu

admin

Bucureşti şi Sibiu

Înainte de a se stabili definitiv la Sibiu, Mircea Ivănescu a dus o viaţă tumultoasă la Bucureşti (oraş în care s-a şi născut, la 26 martie 1931, în familia unor intelectuali). Aici a urmat Facultatea de Filologie, secţia franceză, între 1949-1954, aici a învăţat, întâi de la tatăl său şi în continuare pe cont propriu, limba engleză, ajungând unul dintre cei mai faimoşi cunoscători ai ei, aici a lucrat ca redactor la Agerpres (Agenţia Română de Presă) şi, apoi, la revista Lumea, aici a funcţionat ca şef de redacţie la foarte productiva Editură pentru Literatură Universală (viitoarea Univers). Aici şi-a publicat, în 1968, prima carte de versuri – intitulată cu o modestie ostentativă Versuri -, aici şi-a început extraordinara activitate de traducător (din engleză, dar şi din germană).

În 1972, surpriză. Aşa cum alţii plecau la Paris sau la New York şi nu se mai întorceau, Mircea Ivănescu a plecat la Sibiu, ca redactor la revista Transilvania, şi nu s-a mai întors. Satisfacţiile au fost reciproce. Mircea Ivănescu s-a putut bucura decenii la rând – şi se bucură şi azi – de farmecul Sibiului, iar Sibiu şi-a făcut un titlu de glorie din faptul că printre locuitorii săi se numără Mircea Ivănescu.

Lista cărţilor de versuri publicate până în prezent de Mircea Ivănescu este impresionantă, chiar dacă titlurile se pot confunda între ele, din cauza banalităţii lor (programatice): Versuri, Buc., EPL, 1968, Poeme, Buc., Em., 1970, Poesii, Buc., CR, 1970, Alte versuri, Buc., Em., 1972, Alte poeme, Buc., Alb., 1973, Poem, Buc., CR, 1973, Alte poesii, Cluj, D., 1976, Poesii nouă, Cluj, D., 1982, Poeme nouă, Buc., CR, 1983, Alte poeme nouă, Buc., CR, 1986, Versuri vechi, nouă, Buc., Em., 1988, Poeme vechi, nouă, Buc., CR, 1989, Versuri, postf. de Ion Bogdan Lefter, Buc., Em. col. „Poeţi români contemporani”, 1996 (ant.), Poezii, Buc., Ed. Vitruviu, „Colecţia de poezie românească” fondată de Mircea Ciobanu”, 1997 (ant.), Poesii vechi şi nouă, pref. de Eugen Negrici, Buc., Min., col. „BPT”, 1999 (ant.plus inedite). În bibliografia sa există şi cărţi scrise în colaborare, cu o tentă de joc literar: Amintiri (versuri, proză şi desene; în colab. cu Florin Pucă şi Leonid Dimov), Buc., CR, 1973, Comentarius perpetuus (parabole; în colab. cu Rodica Braga), Cluj, D., 1986, Limitele puterii sau Mântuirea maeştrilor (Un roman rusesc), poem (în colab. cu Iustin Panţa), Buc., Lit., 1994.

Ca traducător, Mircea Ivănescu a făcut un adevărat tur de forţă, recon stituind în limba română opere literare de mare dificultate scrise în engleză sau germană, unele adevărate monumente ale literaturii lumii. Este vorba de texte aparţinând lui Fr. Nietzsche, Rainer Maria Rilke, Franz Kafka, Robert Musil, James Joyce, William Faulkner, Fr. Scott-Fitzgerald, Truman Capote ş. a. În unele cazuri traducerile au avut de pierdut din cauza ritmului forţat în care au fost realizate.

Simularea banalităţii

Criticii (numeroşi) care au scris despre Mircea Ivănescu ca poet s-au referit aproape fără excepţie la tendinţa sa de a renunţa la imagini şi la oricare alt artificiu poetic şi de a compune discursuri exclusiv prozaice, unele de un prozaism şarjat. Reieşea, din comentariile lor, că, pentru cititor, singurul element atrăgător al textelor intenţionat incolore ar rămâne spectacolul demistificării retoricii care a adus, sute de ani, prestigiu poeziei.

Trebuie să ne amintim însă că un asemenea spectacol se remarcă de obicei printr-o vervă neobişnuită, printr-o euforie a distrugerii. Acel luxuriant fast al declinului – de care vorbea Edgar Papu în cartea sa despre baroc, folosind ca exemple explozia de culori a frunzişului copacilor, toamna, sau mirifica jerbă în care se desface, la cădere, apa unei fântâni arteziene – caracterizează şi declinul stilului solemn. Toate iniţiativele demitizatoare din istoria literaturii au avut ca principală caracteristică o exuberanţă specifică sfârşitului, identificabilă în fantezia dezlănţuită, în umor, în predilecţia pentru paradoxuri. Această exuberanţă nu îi este proprie lui Mircea Ivănescu. Este adevărat că şi la el se observă tendinţa de a „vorbi” mult, uneori mult prea mult, până la exasperarea cititorului, însă acest exces n-are nici o legătură cu exuberanţa. Ar trebui să ne gândim, mai curând, la o oboseală existenţială, care se poate exprima nu doar prin afazie, ci şi printr-o interminabilă şi monotonă emisie lingvistică.

Citind cu atenţie cărţile lui Mircea Ivănescu, constatăm că poetul are cu totul alt scop decât să distrugă mirajul poeziei. Intenţia lui este, dimpotrivă, să păstreze acest miraj, în forme care să nu atragă atenţia publicului şi să nu declanşeze hohotele de râs persiflatoare. Asemenea unui precaut colecţionar de tablouri care ar trece prin mulţime ţinând sub braţ o pânză de Rembrandt învelită în ziare, poetul se apără de acţiunea distructivă a ironiei dând lirismului lui o expresie anostă, insignifiantă.

În privinţa aceasta, a deghizării, inventivitatea lui Mircea Ivănescu este uimitoare. Să observăm, întâi, grafia poemelor. Autorul nu foloseşte aproape niciodată majuscule, adică renunţă tocmai la acele semne ale inaugurării festive care, în poezia tradiţională, aveau un rol de important şi care adeseori erau şi tipografiate cu mare artă, ca nişte blazoane pompoase. Cu un efect estetic similar, el construieşte fraze lungi, fără relief, având grijă ca ele să nu înceapă la început de vers şi să nu se sfârşească la sfârşit de vers, adică să nu aibă o arhitectură explicită, impunătoare. Textul devine, drept urmare, o pastă de cuvinte, dar tocmai aşa se dovedeşte a fi mai persuasiv: amorfitatea îl face uşor de absorbit.

Apoi, Mircea Ivănescu evită în mod sistematic să „declare” ce sentimente îl animă. Fără îndoială că, până la urmă, prin întreaga lui poezie, îşi face cunoscute sentimentele, însă într-un mod indirect. Un procedeu frecvent folosit pentru eschivarea de la recunoaşterea paternităţii asupra confesiunilor îl constituie asigurarea dată cititorului de către autor că el nu vorbeşte serios, că doar îşi imaginează cum ar scrie o carte dacă ar scrie-o. „Aşadar, să facem o scenă de nuvelă fantastică”; „Am să scriu odată un tratat despre seară”; „să spunem aşa: când am ajuns în colţul aleii,/ mergeam greu prin zăpadă” – iată genul de formule introductive.

Uneori, disimularea este şi mai subtilă. Poetul deplânge faptul că – potrivit principiilor esteticii – nu are voie să povestească în poezie şi enumeră situaţiile pe care trebuie să le treacă sub tăcere; dar tocmai în felul acesta povesteşte ce are de povestit:

„Nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit/ un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc/ cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat/ aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini -/ să nu spun nimic despre chipul ei atât de obosit/ încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când/ se pieptăna încet.”

Personaje adoptate de cititori

Tot acest joc de-a literatura este frumos şi luat în sine, dar nu se poate să nu observăm că, înainte de toate, are o funcţie şi anume funcţia de a relativiza declaraţia, de a da cititorului impresia că poetul numai întâmplător, fiindcă aşa a evoluat discuţia, descrie şi unele trăiri demodate.

În fiecare ţară uniforma militară este astfel concepută încât să semene cu culoarea dominantă a mediului şi, drept urmare, să nu poată fi sesizată uşor de inamic. Acest cameleonism elaborat este propriu şi poeziei lui Mircea Ivănescu. Lirismul lui ia de cele mai multe ori o înfăţişare epică, şi nu orice înfăţişare epică, ci una cât mai apropiată de faptul divers, de proza existenţei cotidiene, de descriptivismul plat. Poetul a inventat şi câteva personaje – mopete, v înnopteanu, rowena, prietenul tatălui lui Vasilescu, nefa – pe care le urmăreşte în momente dintre cele mai banale ale existenţei lor: plimbându-se, moţăind, făcându-şi vizite, tăifăsuind. Tot acest ritual anodin, relatat într-un stil monoton, nu se deosebeşte cu nimic de scenele de viaţă pe care le putem vedea zilnic în jurul nostru, însă prin intermediul lor poetul face exegeza unor sentimente sau stări sufleteşti de o remarcabilă gravitate. Este vorba de dragoste – dusă până la adoraţia mistică a fiinţei iubite -, de sentimentul dezolant al singurătăţii, de plictiseală, în sensul filosofic al cuvântului, de teama de moarte, de conştiinţa absurdităţii şi zădărniciei unor gesturi omeneşti emfatice, de frumuseţea irepetabilă a unor clipe.

Cei care susţin că, în conformitate cu programul său de depoetizare a poeziei, Mircea Ivănescu nu foloseşte niciodată imagini se înşeală. În realitate, poetul recurge frecvent la imagini, însă dând impresia că el, personal, nu le ia în serios, că nu le „iscăleşte”:

„marele prieten cu pălărie al lui mopete vorbeşte/ tare – ca să-i ridice moralul lui mopete, care e asediat/ de mari păduri de tristeţuri. în fiecare copac, spânzurat/ câte un schelete al gândurilor lui mopete pluteşte.”

Pluralul „tristeţuri” şi singularul „schelete” – ca şi titlul însuşi al poemului, având turnura unui titlu de capitol dintr-un roman victorian: mopete are moralul scăzut – arată distanţa ironică a autorului faţă de situaţia pe care o descrie. Cititorul se gândeşte dezaprobator la un asemenea poet care n-are milă de personajele lui şi începe el să le iubească, în compensaţie.

de Alex. Ştefănescu – romlit.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Next Post

Guvernul vrea sa oblige companiile aeriene sa dea toate datele pasagerilor

Ministerul de Interne a pus in dezbatere publica un proiect de lege prin care toate companiile de transport aerian ce efectueaza zboruri din sau spre Romania, ori escale, vor fi obligate sa transmita datele personale ale tuturor pasagerilor imbarcati, inclusiv itinerariul si istoricul calatoriilor. Pe pagina de Internet a Ministerului […]

Ai o stire? Scrie AICI!

eveniment@evenimentsibiu.ro