Personalitatea Zilei: Mircea Vulcănescu

Martori a două ten­dinţe opuse, una de a mitiza şi alta de a devaloriza tot ce este românesc, se cuvine să ne aducem aminte de persona­lităţile cultu­rii noastre, din toate domeniile – litera­tură, artă, filosofie, ştiinţă, medicină, politică, sport etc. -, care, prin opera lor, au făcut posibil destinul european al românilor din zilele noastre. Această operă ne de­monstrează că, nici în bine, nici în rău, nu suntem fundamental altfel decât cei din jurul nostru.

Dacă, la pronunţarea numelui său, nu-l introducem automat pe Mircea Vulcănescu într-un virtual top al celor mai importante, să spunem, zece personalităţi ale culturii române, cauza nu este doar lipsa de vizibilitate a vieţii şi operei sale în timpul deceniilor comuniste. La fel de importantă este marea varietate a înzestrărilor sale naturale, care, în condiţiile unei vieţi tragic de scurte, l-a împiedicat să-şi dea măsura deplină, prin mobilizarea totală a creativităţii într-un singur domeniu. Dar activ în mai multe, el a fost de fiecare dată remarcat şi s-a afirmat ca unul dintre fruntaşii generaţiei sale. Global, se poate spune că a fost chiar exponentul ei cel mai strălucit. Şi e vorba de o generaţie care este emblema­tică pentru potenţialul interbelic al cultu­rii române, căci din ea fac parte, alături de el, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Eugen Io­nescu, Mihail Sebastian. Iar cel care recu­noaşte poziţia de excepţie a lui Mircea Vulcănescu este însuşi Constantin Noica: “A existat în generaţia noastră un om care ne domina pe toţi: prin lecturile sale, prin fantezie, prin graţia intelectului, prin conştiinţa morală. Se numea Mircea Vulcănescu”.

S-a născut la 3 martie 1904, la Bucureşti, într-o familie din clasa medie. În timpul Primului Război Mondial, familia s-a refugiat, din Bucureştiul aflat sub ocupaţie germană, în Moldova, unde Mircea Vulcănescu a terminat cursurile gimnaziale – la Iaşi şi apoi la Tecuci. A conti­nuat cu studii liceale la Galaţi şi Bucureşti şi apoi, tot la Bucureşti, din 1921, cu studii universitare, concomitent la două facultăţi: cea de Litere şi Filosofie şi cea de Drept, cu licenţe obţinute în 1925.

Istoria tulbure din jurul său nu l-a împiedicat să demonstreze, încă din studenţie, o vocaţie filosofică ieşită din comun. Atunci a scris mai multe lucrări, precum Cercetări asupra cunoştinţei, introducere în fenomenologia teoriei cu­noştin­ţei, Misticismul şi teoria cunoştin­- ţei şi a proiectat un sistem filosofic propriu, sub semnul existenţialismului.

A început, din 1927, să colaboreze la revista Gândirea, atras de orientarea ei ortodoxistă şi naţionalistă, dar şi la numeroase alte reviste şi ziare ale epocii, printre care Cuvântul, scos de Mişcarea legionară, Viaţa Universitară, Realitatea ilustrată, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Dreapta, Floare de Foc, Familia etc. S-a impus, de asemenea, ca un conferenţiar dotat cu mult ta­lent oratoric în prelegeri de înalt nivel, despre cultura românească şi despre frumuseţea şi valoarea tradiţiilor rurale româneşti. A făcut parte din echipa marelui sociolog Dimitrie Gusti şi a participat la cercetările ei pe teren, efectuate în mai multe regiuni ale ţării. În paralel, a ocupat funcţii importante în administraţia statului (director general al Vămilor, director al Datoriei publice în Ministerul de Finanţe etc.), cea mai înaltă fiind de subsecretar de stat la Finanţe în guvernul lui Antonescu, din 1941 până în 1944. Ca subsecretar de stat, Mircea Vulcă­nescu a obţinut prin negocieri, de la Germania nazistă, opt vagoane de aur pentru Banca Naţională a României (confiscate, după război, de Rusia).

La toată această activitate, care ar umple foarte bine mai multe curriculum vitae, trebuie adăugată, şi nu în ultimul rând, cea de autor. Fie şi numai câteva dintre lucrările semnate de Mircea Vulcănescu ne sugerează varietatea competenţelor sale: Două tipuri de filosofie medievală (1927), Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932), Gospodăria ţărănească şi cooperaţia (1933), Dimensiunea românească a existenţei (1943).

În 1946, a fost arestat de regimul comunist, în cadrul celui de-al doilea lot de politicieni legaţi de guvernul Anto­nescu. Începe acum ultimul capitol al destinului său şi cel mai dureros, căci este condamnat la opt ani de temniţă grea.

Despre anii petrecuţi de Mircea Vulcănescu în închisoare au rămas mărturii ale unor foşti confraţi de sufe­rinţă. Toate pun în lumină ca­racterul excepţional al omului, în acord, de altfel, cu imaginea pe care ne-au transmis-o despre el colegii de generaţie. “Fusese dăruit cu toate darurile. Iar când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încre­zător; într-un anumit fel misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi, nu s-a îndoit şi nici nu s-a tăgăduit; a continuat să mărturi­sească, cu aceeaşi senină fermi­tate, credinţa şi încrederea lui de totdeauna.” (Mircea Eliade).

A murit în 1952, în circumstanţe care conferă chipului său moral o măreţie antică. Transferat de la Aiud la Jilava, se afla într-o celulă cu mai multe persoane şi, aşa cum era obiceiul printre deţinuţii politici, fiecare povestea ceva sau dizerta despre un subiect cunoscut, spre folosul celorlalţi.

Dar discuţiile erau interzise, drept care, atunci când au fost descoperiţi, au fost scoşi din celulă, bătuţi şi duşi într-o altă celulă, de izolare – umedă, cu podeaua de ciment plină de apă – în care cei pedepsiţi erau ţinuţi dezbră­caţi şi fără hrană. Au rămas acolo douăzeci şi şase de ore.

Mircea Vulcănescu a făcut o pneumonie care s-a transformat în tuberculoză galopantă şi, transportat la Aiud, fără să primească îngrijiri medicale, s-a stins la 28 octombrie 1952.

Aflase de la alţi deţinuţi-medici că bolnavii de tuberculoză, în faza în care se afla el, pot muri în somn şi le-a cerut celor de lângă el să nu-l lase să adoarmă. Voia să înfrunte moartea conştient. Ultimele cuvinte pe care le-a rostit au fost “să nu ne răzbunaţi!”

«Într-una din zile, Tata a fost scos din celulă, cu alţi 6 deţinuţi. Au fost duşi în curte unde, punându-li-se nişte pături în cap, au fost puşi să alerge în cerc, în timp ce 4 torţionari îi băteau sălbatic cu ciomege şi bastoane de cauciuc. Tatii i-au rupt o coastă, care i-a perforat pleura. Apoi au fost dezbrăcaţi la piele şi aruncaţi de-a valma în celula nr. 16, zisă “Neagra”, o încăpere din beci, cumplit de rece /…/ Mai întâi au încercat să se încălzească alergând prin murdărie dintr-un colţ într-altul şi frecţionându-şi spinările unul altuia, până ce, răpuşi de oboseală, au fost nevoiţi să se întindă pe jos.

Atunci Tata le-a spus: “Dacă tot trebuie să murim aici, să-l salvăm barem pe cel mai tânăr. Să-l culcăm pe tru­purile noastre”. Aşa au făcut. Dar Tata, care avea coasta ruptă şi pleura stră­punsă, lipit cum era de cimentul ud, s-a îmbolnăvit de pneumonie/…/

Fiind readus la Aiud unde, în continuare, nu i s-a dat nicio îngrijire, pe fondul de pneumonie, Tata s-a îmbolnă­vit de tuberculoză şi s-a stins în chinuri, la 28 octombrie al aceluiaşi an./…/

Camiluş Demetrescu mi-a povestit că a întâlnit, cu mulţi ani mai târziu, la Spitalul Brâncovenesc, pe un laborant tuberculos ce se numea Lăzărescu. Acesta i-a spus (în mare taină) că era Tânărul pe care Tata, împreună cu ceilalţi cinci deţinuţi, îl lua­seră în braţe spre a-l salva de la moarte.»

(Fragment dintr-o scrisoare, din 1997, a fiicei Sandra Vulcănescu către Ştefan Fay, la Paris).

No Comment

Leave a Reply

*

*

POPULAR POSTS