Personalitatea Zilei: Grigore Antipa

Grigore Antipa face parte din aceeași familie spirituală cu Spiru Haret sau Emil Racoviță – a savanților care au dat carierelor lor științifice o orientare practică, axată pe realizarea unor obiective concrete și complexe, cu un mare impact asupra moder­ni­zării societății româ­nești. A fost un cercetător ilustru în mai multe științe ale naturii (biologie, zoologie, ihtiologie, oceanologie) și, totodată, unul dintre primii adepți ai ecologiei.

S-a născut la 27 noiembrie 1867 la Botoșani, ca fiu al lui Vasile Antipa, avocat, și al Zoiței Nicolau. A devenit însă din copilărie orfan de amândoi părinții și a fost crescut și educat în continuare, împreună cu fratele său Nicolae, de unchi și mătuși. A urmat școala primară în orașul natal și, din 1878, liceul la Iași, unde a avut profesori foarte buni, cei mai mulți junimiști (Nicolae Culianu, Anton Naum, Vasile Burlă, Grigore Cobăl­cescu, Petru Poni, Ion Caragiani, Ștefan Vârgolici, Alexandru Lambrior), iar printre colegi, pe viitorii mari savanți, de o anvergură asemănă-toare cu a lui, Emil Racoviță și Dimitrie Voinov.

Din 1885, devine student la Facultatea de Științe și Medicină a Universității din Iași dar, obținând o bursă regală, își întrerupe studiile pentru a le relua, la Jena, în Germania, ca student al marelui naturalist darwinist Ernst Haeckel (1834-1919), fondatorul ecologiei. Din 1888, la îndemnul lui Ernst Haeckel, lucrează ca cerce­tător stagiar la Stațiunea zoologică din Villefranche-sur-Mer, pe Coasta de Azur (sud-estul Franței), într-o echipă sub conducerea lui Carl Vogt (1817-1895) din care mai făceau parte, printre alții, zoologii Georg Semper, Alexis Korotneff, Henry Ward și un alt român, Paul Bujor (1862-1952).

Perioada de câteva luni petrecută la Stațiunea din Villefranche-sur-Mer a fost determinantă pentru cariera viitoare a lui Grigore Antipa, căci aici interesul său știin­țific s-a concentrat în direcția oceanografiei. Printre relațiile științifice care l-au împins către această alegere trebuie amintită cea cu principele Albert I de Monaco (1849-1922, monarh între între 1889 și 1922) supranumit “principele savant” sau “principele navigator”.

El însuși om de știință, oceanograf și cartograf marin, fondator al unor institute de cercetări și muzee oceanogra-fice în Franța și Monaco și al unei fundații științifice care îi poartă numele, principele Albert l-a îndemnat pe Grigore Antipa să se dedice studiului faunei și ihtiologiei Mării Negre. Sfatul a fost salutar căci exact asta va face mai târziu, cu mare succes, savantul român, după întoarcerea în țară.

Revine la Jena în 1889 și participă la o expediție oceanografică în Helgoland (Heligoland) – un mărunt arhipelag german format din două insule, în Marea Nordului, și aflat la 46 de km de țărmul continental. În 1891, obține doctoratul cu calificativul maxim Summa cum laude acordat de Ernst Haeckel doar de trei ori de-a lungul carierei lui.

După încă un stagiu de câteva luni la Stațiunea zoologică din Napoli (Italia) se întoarce în țară în 1892 și obține o audiență la regele Carol I, în cursul căreia îi prezintă un memoriu despre introducerea pisciculturii raționale în apele României. Regele a fost extrem de receptiv la ideile lui, așa încât Grigore Antipa a fost numit concomitent Director General al Pescăriilor Statului și Director al colecțiilor de zoologie aflate în posesia Mu­zeului de Istorie Naturală din București, din cadrul Universității. De asemenea, regele i-a pus la dispoziție crucișătorul Elisabeta pentru o expediție internațională pe Dunăre și în Marea Neagră. Expediția a durat patru luni și cinci zile și a consemnat prima cercetare oceanografică românească. Rezultatele ei deosebite au făcut din Grigore Antipa un precursor pe plan național și mondial al hidrologiei.

Ca Director General al Pescăriilor Statului (până în 1914) Antipa a implantat un program de zece ani de exploatare rațională a pescăriilor din lunca și delta Dunării, precum și de-a lungul limanurilor de la nordul și sudul gurilor Dunării. Datorită acestui program, producția de pește și de icre negre s-a dublat fără nici un impact negativ asupra mediului natural (curenți, cicluri biologice, viața animalelor) iar România a devenit al doilea exportator mondial de caviar, după Rusia și înaintea Iranului. El a fost reluat în 1947 de regimul comunist, dar din 1965 a fost abandonat datorită unui alt program, anti-ecologic de astă dată, de desecări, îndiguiri și canalizări care au condus la degradarea mediului și, drept urmare, la scăderea drastică a producției de pește. Fenomenul acesta a continuat și după 1990, așa încât România de astăzi importă 87 % din cantitățile de pește necesare pentru consum.

Într-o conferință ținută în 1909, Grigore Antipa a numit politica sa de exploatare rațională a resurselor piscicole, geonomie – care în grecește ar însemna gospodărirea pământului, co-respondent pe plan global al termenului economie – gospodărirea casei. Termenul geonomie exista deja în limba română, dar avea un alt sens, de ramură a geologiei, care se ocupă cu legile fi-zice. Geonomia, al cărei conținut a fost ulterior dezvoltat și în alte direcții paralele (bioeconomia lui Nicholas Georgescu-Roegen, de exemplu) a devenit în zilele noastre, sub diferite alte denumiri (eco-antropologie, eco-geografie, economie ecologică, dezvoltare durabilă etc.) o disciplină destinată unui mare viitor. Ea este știința relațiior dintre mediul înconjurător natural și societățile umane.

Încă din 1903, Grigore Antipa făcuse primele demersuri în vederea construirii unui local aparte pentru un Muzeu de Istorie Naturală, “demn de capitala țării”. La fel ca în 1892, el a fost convingător, iar politicienii vremii (prim-ministrul liberal Dimitrie Sturza) – dispuși să dea urmare ideilor lui. Clădirea Muzeului, cea în care îl găsim și astăzi, pe șoseaua Kiseleff, a fost terminată și inaugurată în 1908.

În interior, organizarea colecțiilor muzeale era absolut originală. Astfel, dioramele, adică prezentarea diferitelor specii în posturi naturale, în vitrine tridimensionale, cu un fundal pictat ilustrând condițiile habitatului lor natural, repre­enta o noutate muzeistică foarte atractivă. Numeroase muzee de istorie naturală, europene și americane, au solicitat sprijinul lui Grigore Antipa pentru organizarea colecțiilor lor, iar procedeul dioramelor s-a răspândit în muzeele din lumea întreagă.

Colecțiile Muzeului din București s-au îmbogățit în permanență de-a lungul celor 51 de ani cât a fost condus de Grigore Antipa (1893-1944) – care era foarte respectat și în țară și în străinătate – și i-au conferit muzeului un mare prestigiu european, păstrat și în zilele noastre. El posedă, în prezent, peste două milioane de exponate organizate în diferite colecții – zoologice, paleontologice, de minerale și roci, etnografice.

Grigore Antipa era membru al Academiei Române și al mai multor academii străine. Autor a peste 150 de lucrări științifice, el s-a identificat total, până la înceta­rea din viață, la 9 martie 1944, cu opera fundamentală a vieții sale, Muzeul de Istorie Naturală care încă din 1933 îi purta numele.

No Comment

Leave a Reply

*

*