Ion Dur: Ciorne de jurnal domestic. Zilele după Iov

27 aprilie 2016. E miercuri, Săptămîna Patimilor. Inima soţiei mele a încetat să mai bată. Doina a murit după vreo cinci zile de chin insuportabil, aşa cum se manifestă orice boală incurabilă. Am fost lîngă ea şi am văzut, pentru prima dată, cum moare un om. S-a stins efectiv, ca şi cum, prozaic spus, un opaiţ sau o lumînare arde şi apoi, după ce fitilul sau aţa s-a sfîrşit, pîlpîie şi nu mai rămîne nimic. Aşa a trecut Doina graniţa dintre viaţă şi moarte: avea masca de oxigen pe gură şi nas, se sforţa din răsputeri să respire, dar respiraţia devenise un fel de horcăială, din clipă-n clipă mă aşteptam la un stop cardio-respirator, cum se întîmplă de obicei.

Au fost cele mai groaznice clipe pe care le-am trăit vreodată. Să-i simt corpul inert, căci nu mai reacţiona la niciun stimul, cu ochii închişi şi horcăind expia ultimele suflări ale sufletului. Cu ochii înlăcrimaţi, îi urmăream respiraţia, singurul lucru încă viu, pînă cînd aceasta s-a rărit şi, dintr-o dată, s-a oprit. Au urmat doar două tresăriri laterale pe abdomen şi alte două tresăriri, la fel de palide, de-o parte şi de alta a gîtului. Spiritul o părăsise definitiv şi îşi începea viaţa de după viaţă.

Viaţa Doinei, întreaga ei viaţă îşi consumase ultimele secunde. Avea gura căscată şi era transpirată de atîta efort. Rămîneam de-acum singur, singur lîngă toţi.

29 aprilie 2016. Rîndurile pe care le scriu vor părea, pentru un străin, lucruri banale, întîmplări comune. Poate, dar pentru mine, ca şi pentru Sanda, Betty, Alex, Ionică, Claudia şi ceilalţi care au iubit-o pe Doina, ceea ce s-a întîmplat ţine de registrul unicului şi, fără intenţia vreunei demonetizări, al tragicului. Cum să mă despart de o fiinţă pe care o cunoşteam şi cu care împărţisem viaţa aproape jumătate de secol?!

A fost ziua înmormîntării. Sicriul era depus în Capela Catolică, acolo unde un preot evanghelic a oficiat şi slujba cuvenită. Am îmbrăcat-o în ceea ce am crezut că i-ar fi plăcut ei însăşi. Şi moartă continua să fie la fel de frumoasă ca şi atunci cînd era vie, era senină, împăcată cu ea, cu noi, cu lumea de aici. Parcă ai fi zis că nu-i părea rău de despărţire, avea chiar un zîmbet discret pe faţă, parcă dormea şi visa ceva frumos.

E un fel de-a zice că nu-i părea rău, ea care a luptat din răsputeri cu boala, ea care avea atîta poftă de viaţă, ea care nu se agăţa mai deloc de trecut, ci trăia în prezent şi din cînd în cînd făcea planuri de viitor.

Capela a fost aproape plină. Multi colegi de-ai mei, fiica noastră, Claudia, a venit din Germania cu fetele şi cu soţul ei, Gheţ, erau acolo Sanda, Betty, Alex şi Ionică, cei patru fraţi ai Doinei, rude şi dintre cei ce au fost oarecum apropiaţi, cunoştinţe, cum se spune. Eram parcă anesteziat de durere, nu mai reţin mare lucru din slujba de la capelă, iar din cea de la mormînt (desfăşurată cu coşciugul coborît în groapă) mi-aduc aminte clipa cînd preotul şi-a întins mîinile ca să formeze cu corpul semnul Crucii şi, pe un ton categoric, a spus că îi încredinţează viaţa Doinei în mîinile Domnului. Am simţit pe loc că nu mai exist, aşa de greu am acceptat acea sentinţă. Ceva s-a rupt în mine atunci pentru totdeauna. A urmat prăvălirea pămîntului scos peste sicriu, după ce se aruncă, mai ales de cei apropiaţi, cîte un bulgăre din acelaşi pămînt (am refuzat să fac acest gest, din varii motive).

27 mai 2016. Ce povară grea, ce insuportabilă e singurătatea! Am dat peste două rînduri scrise de Doina pe o fiţuică, în noiembrie 2015, cînd ştia că are cancer, dar nu ştia că au apărut metastaze: „Vă rog să nu mă uitaţi! Vă iubesc veşnic!” Să fi avut oare de atunci presimţirea morţii? Nicicînd însă nu a invocat aşa ceva, mai puţin o glumă pe care a făcut-o în noaptea revelionului 2016, cînd a spus rîzînd că dacă nu moare în acest an, nu mai moare niciodată.

Mi-e dor nespus de Doina, o tot aştept să vină, parcă e plecată pînă aici, undeva aproape, aştept, aştept, aştept. Ştiu prea bine că nu va veni, că nu va mai veni, dar tot o mai aştept, chiar dacă în zadar. Nu vine nici măcar în vise, cu toate că mă rog toată ziua să o visez. Adorm cu ea în gînd, dar degeaba, parcă m-ar fi uitat definitiv!

Zilele trecute am fost la aşa-numitul curs festiv organizat de o promoţie de jurnalişti cu care am avut cursuri şi seminarii vreo doi ani. Le-am spus că mi-ar plăcea să pot vorbi despre singurătate. N-am făcut-o, am rostit doar cîteva propoziţii şi am încheiat cu cuvintele de duh ale Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei”, adică să-l iubeşti pe Dumnezeu – şi mai poţi oare face ce vrei?!

Mă ispiteşte gîndul să-mi citesc nişte pagini de jurnal scrise înainte de 1989. Azi am dat peste nişte foi răzleţe cu mici însemnări şi cu niscaiva poeme – fragile, naive, sincere, concepute prin anii ’70 şi ceva.

Mi-a plăcut însă o amintire care mă lega de tata: casca pe care o adusese din război, pe care moartea jucăuşe se iscălise indescifrabil. O agăţase mama de stîlpul casei, acolo unde se pun, cînd e cazul, şi brazii de la nuntă. Primăvara, tata se folosea de acest să-i spunem coif drept vas pentru grîul pe care-l semăna pe ogor. Mă lua cu el la muncă şi îl priveam adeseori cînd odihneam; trăgea adînc din ţigară şi scruta depărtările cu ochii pe jumătate închişi, după care scutura cu degetul cel mic scrumul ţigării. Privea îndelung casca, o întorcea cînd pe-o parte, cînd pe alta, dădea din cap cu mirare şi-o pipăia cu mîna parcă tremurîndă. Îl scăpase poate de atîtea ori de la moarte, ea, casca aceea care, atunci, era ceva inert, un metal rece, cu luciu, foarte netedă şi cu o anumită formă.

Mi se părea că acel coif devenea, pentru cîteva clipe, un fel de obiect sacru. Mă gîndeam ce a însemnat casca aceea pentru viaţa tatei: i-a ferit ţeasta de veninul morţii, i-a salvat viaţa, era, aşadar, un simbol al vieţii şi poate tocmai de aceea Dumnezeu l-a îndemnat să facă din ea un obiect care să poarte în el sămînţa, ea însăşi simbol şi izvor al vieţii grîului pe care-l semăna.

Şi tot printre foi scrise cu creionul am dat peste o schiţă: Cînd soarele apune…, o compunere şi ea naivă despre primele zile de şcoală ale unui învăţător într-un sat de munte numit Obîrşia. O proză comună, influenţată de buna proză românească, intarsiată cu simboluri mitologice, cu scene de notaţie şi observaţie psihologică, cu încercări de portrete îndeosebi feminine, însă fără nerv epic, valoroasă doar pentru revelarea unor episoade care ţin de mentalul colectiv al omului de la ţară, apăsat de nevoi şi prea puţin aplecat spre distracţie, posomorît.

Va invitam sa lecturati intreg materialul AICI

No Comment

Leave a Reply

*

*

POPULAR POSTS