goNEWS copil singur alienare

Impactul alienarii parentale asupra parintilor

În această a doua parte, ne îndreptăm atenția înspre cei alienați (țintele) și cei care alienează. Alienarea parentală este ”programarea” unui copil, de către un părinte, cu scopul singular de a-l denigra pe celălalt părinte. Este un mod de interferență și subminare în același timp a relației sănătoase pe care o deține copilul cu celălalt părinte, prezent cu precădere în contextul disputelor asupra custodiei.

Acest act include ”abuzul legal” pe care îl suferă unii părinți înstrăinați de copiii lor, atunci când le este interzis contactul cu aceștia, datorită custodiei singulare și deciziei instanței asupra reședinței primare. Într-un proces de custodie conflictual, părinții necustodiali sunt de multe ori ținta stigmatizării și ocării publice, nu le este permis accesul la copiii lor și sunt devalorizați ca și părinți. Iar cei care decid să vorbească în mod deschis despre aceste aspecte se trezesc cu un răspuns cultural meschin din partea societății, care consideră că a vorbi despre rănile tale este demn de dispreț.

Majoritatea părinților alienați sunt tați necustodiali, iar apropierea de aceștia este o provocare în sine, așa cum arată cercetările clinice și literatura de specialitate, care descriu lipsa unei coeziuni între tați și agenții terapeutici. Această lipsă are 2 surse: caracteristicile intrinseci ale bărbaților (reticența lor față de consiliere și terapie în general) și aspectele procesului terapeutic (care au dat greș în tehnica de apropiere față de bărbați). Modelele tradiționale ale socializării bazate pe roluri definite pe criteriu de sex au direcționat bărbații înspre auto-suficiență și control, rezolvarea problemelor în mod independent și reținere emoțională. Toate acestea au funcționat în detrimentul taților, astfel ei fiind acum puși față în față cu situația dificilă de a admite că au dificultăți personale și necesită ajutor.

Frica de a se deschide emoțional și un sentiment de trădare față de propria familie sunt sentimente obișnuite atunci când trebuie expuse la lumină problemele familiale. Teama de a pierde controlul asupra vieții sale și nevoia de a expune imaginea omului calm, puternic, rațional și mereu în control sau măcar iluzia aceasta, în ciuda tulburărilor interioare, sunt caracteristicile multor tați. Terapeuții profesioniști nu iau mereu în calcul aceste aspecte drept posibile obstacole psihologice în calea procesului de vindecare, iar ca o consecință ei nu se adresează nevoilor specifice fiecărui tată. Cercetările privind tații divorțați sunt extrem de clare privind nevoia lor cea mai importantă: implicarea lor continuă și de însemnătate în viața copiilor lor, în rolul de părinte activ. Lipsa recunoașterii acestei nevoi este principalul motiv pentru care procesele terapeutice au dat greș în cazul taților înstrăinați.

Mai presus de toate, cheia soluționării problemei părinților alienați este valorizarea identității lor parentale, prin pledoarii publice de susținere a cauzei lor, combinate cu ședințe de consiliere axate pe îmbunătățirea rolului lor de părinte activ și a responsabilității lor. Specialiștii din domeniul social sunt extrem de absenți atunci când vine vorba de reforma politicilor ce țin de problema custodiei legale a copiilor, iar acești oameni sunt cei mai buni aliați în efortul de reformare a legilor din această arie. Un rol foarte important pe care îl au este susținerea cauzei părinților înstrăinați, prin pledoarii publice și activism, contestând dihotomiile parentale custodian/necustodian, rezidențial/non-rezidențial și promovând statutul co-parental.

Este nevoie de un program activ prin care acești părinți își pot face vocea auzită, deoarece foarte mulți deplâng lipsa unui astfel de sistem, iar ca o consecință directă aceste persoane rămân un grup demografic extrem de vulnerabil. Specialiștii din domeniul social trebuie să fie perseverenți și proactivi, deoarece apropierea de aceste persoane necesită timp pentru a construi o relație de încredere, în contextul sentimentelor de izolare, neputință și a tendinței de a căuta ajutor doar atunci când sunt confruntați cu o criză.

Părinți care erau extrem de implicați și atașați de copiii lor și care se regăsesc brusc separați în mod forțat de aceștia resimt o durere profundă. Sentimentul de a fi îndepărtat din viața copilului tău, tu ca părinte iubitor, datorită unui ordin de custodie singulară lovește exact în caracterul tău uman. Ratele de suicid sunt raportate ca fiind de proporții epidemice în rândul părinților – a taților cu precădere – care se chinuie să mențină o relație parentală cu pruncii lor (Kposowa, 2000; Kposowa, 2003), iar abuzurile legale sunt considerate factori cheie în aceste situații. Un rol esențial pe care îl dețin cei din domeniul social este menținerea vigilenței privind simptomele de stres post-traumatic și înclinații sinucigașe în rândul părinților înstrăinați sau necustodiali. Este extrem de vitală o abordare a situației bazată pe punctele forte ale părintelui alienat: recunoașterea aspirațiilor sale și anume bunăstarea copiilor săi și, mai mult de atât, recunoașterea experienței, cunoștințelor și a aptitudinilor cu care pot contribui ei la îmbunătățirea calității vieții acestora.

Iar acum la final, să discutăm despre părintele care înstrăinează, cel ce utilizează o combinație de frică, minciuni, lingușeală și satisfacere a nevoilor materiale pentru a câștiga copilul de partea sa. Să vorbim despre persoana a cărei dorință de control a copilului o întrece pe cea de îngrijire a acestuia, și care prin ideea de ”drepturi” înțelege doar drepturi asupra copilului.

Așa cum ne spune Amy Baker din nou, părinții care încearcă înstrăinarea copiiilor de celălalt părinte transmit în mod direct sau indirect un mesaj triplu către copil: 1. eu sunt singurul părinte care te iubește și ai nevoie de mine pentru a avea o părere bună despre tine, 2. celălalt părinte este periculos și indisponibil, 3. continuarea oricărei relații cu celălalt părinte pune în pericol relația pe care o ai cu mine. Părinții care înstrăinează sunt ei înșiși fragili din punct de vedere emoțional și încearcă compensarea acestui fapt prin îmbinarea stării lor emoționale cu a copilului, creând astfel o senzație de drept asupra copilului, care la rându-i creează nevoia de control, individul putând doar să ia, dar nu să ofere (Richardson, 2006).

Și, deși este ușor să blamăm aceste persoane și să le considerăm bolnave, trebuie amintit că alienarea parentală este încurajată în contextul unui forum al custodiei conflictuale, unde miza procesului este ”câștigarea” copilului, nu câștigul copilului. Și deși unii ar recomanda eliminarea dreptului de custodie al părinților care alienează și plasarea copiiilor în grija unor părinți care nu i-ar înstrăina de celălalt, trebuie amintit că este extrem de dificil de determinat cine este cu adevărat cel înstrăinat și cel care înstrăinează. Judecătorii tribunalelor de minori și familie nu sunt școliți în materie de finețuri privind domeniul dezvoltării copilului și al dinamicii familiei și astfel pot fi ușor impresionați de argumente (aparent) pertinente făcute de ambii părinți.

În ceea ce privește problema alienării parentale, am ajuns să o văd drept una sistemică în mod intrinsec. Cauza principală este natura conflictuală a procesului de custodie. Părinții sunt provocați la o luptă pe viață și pe moarte pentru a câștiga ”rezidența primară” sau ”custodia” copiiilor lor, iar sistemul tinde să recompenseze pe cei mai versați în arta conflictului. Părinții de multe ori câștigă procesele compromițând statutul de părinte al celuilalt adult, angajându-se astfel într-un comportament de alienare, iar sistemul încurajează și premiază această conduită. Un sistem legal co-parental, ce poate tranșa în favoarea unuia sau altuia doar în cazuri unde abuzul copiiilor sau violența familială este clar și irevocabil dovedită, poate fi cea mai bună alternativă de combatere a înstrăinării și reducere a pagubelor sale, ținând totodată cont și de bunăstarea copilului.

Ultima parte a acestei serii privind alienarea parentală va examina programele, serviciile și acțiunile ce combat înstrăinarea și care caută reunirea părinților și a copiiilor și în același timp încearcă să soluționeze provocările ce survin în raport cu persoanele înstrăinate.

Referințe:

Kposowa, A. (2000). “Marital Status and Suicide in the National Longitudinal Mortality Study.” Journal of Epidemiology and Community Health, 54, 254-261.

Kposowa, A. (2003). “Divorce and Suicide Risk.” Journal of Epidemiology and Community Health, 57, 993-995.

Richardson, P. (2006). A Kidnapped Mind. Toronto: Dundurn Press.

Material prezentat de http://ro.avoiceformen.com/

No Comment

Leave a Reply

*

*

POPULAR POSTS