Constrangerea copiilor pentru a alege un parinte – o crima psihologica !!

Nu este înţelept să îi constrângi pe copii să aleagă în disputele pentru obţinerea custodiei

O scenă din filmul „Prinde-mă! Dacă poţi !” (Catch Me If You Can) este în rezonanţă cu cei care au crescut în case cu părinţi divorţaţi. Frank Abagnale Jr. în vârstă de şaisprezece ani, interpretat de Leonardo DiCaprio, află că mariajul părinţilor săi este pe cale să se destrame, iar aceştia îi cer o declaraţie în scris pentru a stabili cu cine vrea să locuiască în continuare. „Trece doar numele acolo”, îi spun adulţii copilului, „Este foarte simplu. Nu fi aşa de speriat”. Îngrozit, Frank preferă să fugă, decât să exercite versiunea acestui copil din „Alegerea Sophiei” (Sophie’s Choice).

Chiar şi mai înspăimântător este faptul că în statul California această scenă poate să devină o realitate pentru copii de 10 ani sau mai mari.

În această lună, legislativul va analiza AB 2098, un proiect de lege pentru modificarea Codului familiei care reglementează litigiile de custodie. Legea propusă va permite părinţilor să îşi ducă copiii de clasa a IV-a la tribunal pentru a spune judecătorului unde doresc să trăiască. Instanţa trebuie să acorde copilului o audienţă cu excepţia cazului în care aceasta poate argumenta motivele pentru a stabili că acest lucru nu este în interesul copilului.
Oferind copiilor o voce puternică în cazul stabilirii custodiei pare a fi o idee lipsită de prejudecăţi.

Lideri ai drepturilor copiilor vorbesc despre „împuternicirea” copiilor.

Copiii care se plâng de lipsa de protecţie împotriva abuzurilor trebuie să fie auziţi. Dar există o diferenţă uriaşă între a da copiilor o voce şi a oferi copiilor o alegere pe care aceştia nu sunt pregătiţi să şi-o asume.

În disputele pentru custodie copiii plătesc un preţ pentru privilegiul de a vorbi judecătorului. Acesta fapt îi face să fie expuşi presiunilor, intimidărilor, programărilor, şi constrângerilor, de intenţiile unui părinte în obţinerea avantajelor în litigiu, indiferent de impactul asupra copilului.
Preferinţele copiilor sunt puse în joc de părintele care are cea mai mare influenţă asupra lui – şi cele mai puţine remuşcări – prin exploatarea lor.
În efortul nostru de a proteja copiii de abuzul fizic şi sexual, nu putem ignora suferinţa ascunsă a copiilor care sunt manipulaţi pentru a fi părtaşi în disputele părinţilor lor.

De ce are nevoie un copil de 10 ani pentru a spune ce vrea să spună Mama sau Tatăl ? Timp nelimitat la TV şi îngheţată ? Fără ora de culcare sau legume ? Jucării noi la cerere ? Ameninţări cu pedeapsă ? Cât de mulţi copii de clasa a patra au maturitatea de a înţelege implicaţiile pe termen lung, de a lua o poziţie publică împotriva unui părinte ? Cât de mulţi au curajul să reziste la presiunile, promisiunile şi ameninţările menite să asigure supunerea lor ?
Statul Texas, a încercat ceva similar câţiva ani în urmă, atunci când legislativul a cerut judecătorilor să ia în considerare depoziţii de preferinţă semnate de copii de 10 ani şi mai mari. Experimentul a fost un dezastru de scurtă durată.
În multe cazuri, un părinte abuziv a amăgit şi le-a a cerut copiilor să semneze declaraţia pe proprie răspundere în biroul avocatului. În alte cazuri, părinţii sunt cei care au prezentat declaraţii pe proprie răspundere pentru obţinerea custodiei.
Instanţele de judecată au învăţat că nu le ia mult copiilor la această vârsta să se răzgândească de la o săptămână la alta, în funcţie de părintele cu care se află la momentul respectiv.

Copiii care susţin un părinte împotriva celuilalt, şi ale căror plângeri în momentul divorţului reuşesc să convingă o instanţă să le permită să respingă celălalt părinte, suferă în anii următori. Ei se simt vinovaţi pentru că au respins pe unul dintre părinţi. Ei sunt supăraţi că au fost exploataţi pentru a satisface nevoile unui părinte răzbunător şi manipulaţi în a juca un rol major în transformarea în tragedie a propriei vieţi. Ei sunt nedumeriţi că sub presiune emoţională extremă la o vârstă fragedă, au fost investiţi cu puterea de a face o alegere cu consecinţe devastatoare pe termen lung.
Avem modalităţi mai bune de a stabili nevoile copiilor. Evaluatori numiţi de instanţă şi consiliul minorilor aduc vocea copiilor şi nevoile acestora în ecuaţie fără a cere copiilor să aleagă un părinte în favoarea celuilalt. Acest lucru îi scuteşte pe copii de la a fi pivotul în căutarea părinţilor lor de a câştiga custodia şi sprijinul copilului, care vine împreună cu acesta.
Judecătorii de dreptul familiei pot crede că aud vocea unui copil de 10 ani. Dar vocea poate livra un scenariu scris de altcineva, sau reflectă încercarea de a linişti un părinte abuziv, care cere supunerea copiilor.
Cei de clasa a patra decid ce joc doresc să joace. Ei nu ar trebui să decidă care dintre părinţi câştigă în instanţă.

Warshak, un erudit în arta divorţului şi custodiei, profesor de psihiatrie la Universitatea din Texas Southwestern Medical Center din Dallas şi autor al „Divorţul otrăvitor: Cum să îţi protejezi familia de vorbe-rele şi îndoctrinare” (Divorce Poison: How To Protect Your Family From Bad-mouthing and Brainwashing.).

Traducator: Olimpia Mocanita
Corector: Velea Ana-Maria

Material prezentat de Asociația Română pentru Custodia Comună

Asociația Română pentru Custodia Comună este o organizație neguvernamentală care militează pentru introducerea și explicarea prevederilor custodiei comune în România.
ARPCC educă specialiștii ce asistă familia aflată în criză cum să stimuleze procedurile necontencioase de rezolvare a disputelor, cu scopul aplanării conflictului parental și medierii unui plan parental.
Prin educația și resursele pe care încercam să le punem la dispoziția acestor specialiști (avocați, mediatori, psihologi, judecători, personal DGASPC sau notari) încercăm ca din ce în ce mai puțini copii să ajungă să piardă contactul cu părintele nerezident și cu familia extinsă din partea acelui părinte.

No Comment

Leave a Reply

*

*

POPULAR POSTS