Pe-vremea-cand-lumea-isi-taia-porcul-de-pe-lista

Adrian Voicu: Pe vremea cand lumea incepea sa-si taie porcul de pe lista

Pe-vremea-cand-lumea-isi-taia-porcul-de-pe-listaDin biografia de pe blogul său, aflăm că ”Adrian Voicu s-a născut la poale de munte în Nehoiu, judeţul Buzău, acum mai bine de 4 decenii și ceva.
Am văzut lumina cu ochii fizici într-o zi de primăvară, mai precis, cu o zi şi ceva înainte de jumătatea lui martie, în primul an din cei ai lui ’70, pe plaiurile Nehoiului.
Şcolile le-a urmat la Breaza, Braşov şi Bucureşti, una mai tehnică şi mai militară decât alta.
Am văzut lumina cu ochii minţii ceva mai încolo, începând cu Şcoala Generală urmată pe aceleaşi plaiuri, continuând cu adolescenţa petrecută în Liceul Militar de la Breaza, apoi prin Academia Tehnică Militară din fostul “mic Paris”. Încă mai văd lumină şi în zilele noastre.
În “Viaţa Studenţească” îi apar primele încercări literare, prin anii ‘88 – ‘89. A debutat cu volumul de proză ”Joi seara, în parcare” (2007).
Editura ALLFA îi editează în anul 2011 primul volum al romanului ”Nepovestitele trăiri ale templierilor români”, în colecţia Strada Ficţiunii. Adrian Voicu este primul scriitorul român publicat în această colecţie a Grupului Editorial ALL.
Anul 2012 îi aduce statutul de membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 2014 debutează la Institutul Cultural Român cu o comedie care a obţinut un record absolut de audienţă în cadrul Clubului Dramaturgilor, ”Familia, această celulă de bază a societăţii cu rate la bancă, serviciu stresant, amor nebun şi proteza bunicii”.”

”Răsplătit” cu premii și distincții literare, Adran Voicu este atât prozator, cât și poet și dramaturg.
Editura Tracus Arte i-a publicat volumul de versuri ”Una pe inimă, una pe dos” și volumul de proză scurtă ”A fi sau a nu Wi-Fi”, a cărui recenzie o puteți citi de asemenea pe site.

Cartea de față, ”Pe vremea când lumea începea să-și taie porcul de pe listă” a avut lansarea acum câteva zile, așa încât am avut bucuria de a mă afla printre primii ei cititori. Spun că am avut bucuria de a citi această carte, deoarece acesta este sentimentul care caracterizează cel mai bine ce am simțit lecturând-o! Adrian Voicu ridică bucuria și plăcerea de a trăi la rang de artă, iar întâmplările mărunte ale vieții sunt redate cu umor, autoironie și ironie de bună calitate, dar eu am simțit între rânduri deopotrivă duioșie și nostalgie după minunate vremuri și oameni dintr-o altă etapă a vieții. Sincer, făcând parte din aceeași categorie de vârstă cu autorul, am retrăit eu însămi, pe măsură ce citeam, amintiri ale vremurilor evocate în carte: am fost la practică agricolă (chiar la cules de struguri), am fost la manifestări patriotice, am ascultat muzică la magnetofon, am băut Cico și Brifcor, și așa mai departe…
Acum, să nu vă închipuiți că este o carte de memorii pline de melancolie, departe de așa ceva. Nu dă bine într-o recenzie, dar nu mă pot abține să vă spun că m-a durut burta de atâta râs în timp ce parcurgeam una câte una poveștile și povestirile din carte! Adrian Voicu nu scrie, el povestește pur și simplu în scris, nu doar cu mult talent, ci cu un adevărat har de povestitor!
Volumul cuprinde 25 de povestiri, cu titluri care mai de care mai haioase: ”Babe, șerpi și băi termale”, ”Cireșul, baba și potaia”, ”Varza, toporul și strunga de oi”, ”Țuica de Nehoiu, Satana și ouăle de plastic”, ”Clopotele, porcii și Maiakul”, ”Trabantul și amorul porcesc”, ca să vă spun doar primele câteva titluri.
Cartea este scrisă la persoana întâi și evocă într-un stil foarte amuzant amintiri ale autorului, în ordine cronologică, începând cu vacanțele copilăriei sale petrecute la Siriu (pe vremea construcției barajului) sau la Nehoiu, la bunici, urmând amintiri de la școală, liceu, facultate…
Stilul cărții urmărește el însuși acest tipar, astfel încât, dacă în prima parte simțim printre rânduri inocența unui copil, treptat îi vedeam maturizarea, deși numai maturi nu erau, el și ”tovarășii” săi, la câte trăznăi făceau!

De-a lungul cărții, am cunoscut personaje ca moș Cornee, paznicul cel chior al băilor de la Siriu ”degrabă salvator de babe aflate la ananghie”, pe doamna Pliciu, învățătoare, ”pedantă foc, cu ceva picături de sânge boieresc prin instalație, cucoana își ținea tot timpul părul într-un coc magistral, care aducea a tort de nuntă spiralat”, sau baciul Cotoi de la stână, care l-a lăsat să mulgă o oaie, care s-a dovedit a fi… un berbec șut (fără coarne):
”M-am uitat puțin la ciobanul de lângă mine, care, dând rapid din mânuțe, făcea să țâșnească două jeturi albe de lapte din burta oii, iar când am fost sigur că am identificat țâțele ovine, am strâns cu putere. A urmat un behăit apocaliptic, iar explozia energetică a picioarelor din spate a nevinovatului animal m-a aruncat pe spate, printre miile de căcăreze. Total surprins de atitudinea neașteptată a oii, m-am ridicat năuc în fund și priveam la grupul de ciobani care, alături de tataie, se tăvăleau prin bordei și pe aiurea de râs.
– Nu te supăra nepoate! își ștergea lacrimile baciu Cotoi. La toți curioșii le dau Bălanu la muls, de mă mir că mai are coaie!”
”Cireșul, baba și potaia” rivalizează cu ”La cireșe” a lui Creangă, dar m-a amuzat mai mult. S-au dus la furat de cireșe ”dulci, zemoase, pișăcioase” în grup: el, Greierică, Pilă, Fanfan și Pitic a lu’ Izmenitu, care ”crescuse, și începuse să răsară personalitatea pe el. Cu nici un chip nu mai voia să fie momeală la poarta dinspre gârlă în scopul distragerii babei la atenție, pentru ca noi să ne umplem cu cireșe, urmând ca el să primească doi pumni de cireșe în poală și alți doi pumni în cap imediat după ce întreba” da eu de ce numa atâta?”

Una din cele mai haioase povestiri e ”Trabantul și amorul porcesc”, când l-a ajutat pe taică-su să ducă scroafa cu Trabantul la vier. Vă puteți imagina cam cum a fost…
”Înainte de a urca scroafa-n Trabant, ne-am împărțit sarcinile: taică-meu avea să mențină cu orice preț direcția către vier, mie rămînîndu-mi misiunea de a face scroafa confortabil și să am grijă să nu ne perforeze cartonul pe roți. După calcule complicate, scheme de intromisiune și bunăvoință din partea zeilor, am reușit să vârâm purceaua în Trabant, ba am mai încăput și noi pe lână ea.
-Ține-o bă, că-mi ia urechea, futu-i soarta mă-sii cu cine-o mai cumpăra purcea vreodată! urla taică-meu disperat la mine, dar mi se rupea de urechea lui, că eu nu știam cum să-mi feresc pavilioanele personale de colții speriați ai animalei.”
Toate povestirile mi-au plăcut și m-au amuzat, dar țin să o evidențiez pe cea cu stagiul de la Diham, de la sfârșitul anului al III-lea de Liceu Militar, intitulată ”Sus, la munte, sus”. Niște liceeni nebuni și simpatici foc!
Mi-a trecut dorul de manifestările omagiale dedicate ”iubitului conducător și fiu al țării”, de la 23 august! În ”Trăind omagii de impliniri mărețe”, o să vedeți despre ce era vorba – cei care nu ați trăit vremurile acelea sau o să aveți ceva nostalgii – ceilalți, printre care și eu!
Colegii sunt amintiți după porecle, care de care mai de soi. Astfel, i-am cunoscut pe Bufnițoiu, Bivolu, Tenpaișpe, Pârleaz, Mistrie, Oase, și tot așa…
Începând de la povestirea ”Cheful instant și necunoscuta din chiloți”, trecem la viața de student – ”Prin anul al II-lea de Academie Tehnică Militară îmi extinsesem aria de cunoștințe în domeniile ASE, Biologie, Filologie, Drept, începusem să abordez cu succes căminele din Grozăvești, neevitând nici Moxa, Occidentului, Agronomia ori Eterna Regie” – și îi cunoaștem pe Pitulice, Limbă și Capsă, ”nelipsiții parteneri de bine și rău”. Limbajul se schimbă și el, devine mult mai necenzurat, dar deloc deranjant, din contră, totul pare foarte autentic, dar nu pentru urechile unor persoane mai ”simandicoase”.

Mi-a plăcut și ”O aniversare plenară”, așa chef să tot faci, sau nu…
”- Și-acum dedicația noastră specială! Spuse el către Limbă și Capsă. Un, doi, trei, și: să trăiască mă-ta, care te-a făcut,/Datorită mă-tii, noi te-am cunoscut,/Drum bun, cale bătută,/Cin’te prinde să te fută! Încheiară ei într-un glas. La anu și la mulți ani, bă! Strigară ei urmați de restul populației. În scurt timp s-a dus vestea că există o aniversare și până pe la Periș tot vagonul era într-o petrecere solidară cu noi. Așa ne-a găsit și Gizăs, vară-mea, aducând cu mare grijă geanta cu tortul aniversar.”
Aș putea lua la rând toate povestirile și să dau câte un reper din fiecare, dar nu o voi face, pentru că merită să le citiți și descoperiți singuri. Fiecare veți percepe diferit poveștile, în funcție de propriile amintiri din perioada respectivă, dar dacă aveți simțul umorului, cartea este ca un ”medicament” de bună dispoziție.
Sincer vă spun, când am terminat lectura, mi-a părut rău că m-am despărțit de trupa de nebuni frumoși din ultima parte a cărții, a fost de parcă eram cu toții amici și ne aduceam aminte întâmplări trăite de fiecare, atât de bine e scrisă cartea! V-o recomand cu drag, mie mi-a oferit o stare de bine, o doză bună de umor și o infuzie de optimism! Bucuriile mărunte și momentele frumoase trăite sunt cele care fac diferența, până la urmă, iar dacă ai înțelepciunea să le trăiești și apreciezi la adevărata valoare, ești un om fericit!

Să vă amuzați de lectură!

Recenzie realizata de Oliviana Georgescu – Literatura pe Tocuri

VOLUMUL SCRIITORULUI ADRIAN VOICU ESTE RECOMANDAT DE RUBRICA NATIONALA INIMA DE CARTE

No Comment

Leave a Reply

*

*